Despre un vis, multă muncă și cum se construiesc campionii

Cred că realizarile copiilor trezesc în noi, ca părinți, sentimente mult mai intense decât simțim pentru noi înșine. La noi, cel puțin, așa e.
Când am aflat că fiul nostru, Robert, s-a calificat în lotul României la IMO (Olimpiada Internațională de Matematică), am simțit sentimente de fericire, recunoștință și mândrie cum nu credeam că pot fi.
Poate pentru unii nu înseamnă mare lucru, dar pentru un copil care și-a propus acest lucru de când a descoperit matematica înseamnă confirmarea că dacă îți dorești ceva foarte mult și muncești pentru asta aproape tot timpul, reușești.
Iar pentru noi, ca părinți, înseamnă o mândrie până la cer, fericirea că și-a atins un vis, speranța că viața lui va fi împlinită, va realiza lucruri deosebite, va reuși ce-și va propune, că totul va fi bine.
Cred că mă înțeleg foarte bine părinții care au un copil în care identifică un potențial deosebit. Când primesc și o confirmare, atunci începe neliniștea. Ce să fac? Cu cine ar fi bine să se pregatească? Cu cine să vorbesc, cu cine să mă sfătuiesc? Oare chiar e special sau cred asta pentru că e copilul meu? Oare e bine să se pregatească intens sau mai bine să se bucure de copilarie? Unde e limita?
Noi am fost norocoși. Am întâlnit într-un astfel de moment (când Robert era prin clasa a 4-a) o persoană excepțională. Am întalnit un profesor cum nici nu credeam că există. Ne-a spus atunci că acest copil e capabil de performanță, dar noi nu prea înțelegeam ce înseamnă asta. A mai fost un moment, în clasa a 5-a, când mergea pentru prima dată la Olimpiada Națională de Matematică. Ne-a spus că e de aur („Dacă nu el, atunci cine?”). Iar am fost uimiți. După care au început confirmarile. Dar și munca neîntreruptă. Strângeam teancuri de caiete lucrate, ca să mai facem loc pe birou.
Au fost emoții cum nu credeam că pot fi. Pentru că nu se compară emoțiile pe care le simți pentru copilul tău cu emoțiile pe care le simți pentru tine. Nici pe departe.
Au fost și eșecuri. Primul sub linie la calificarea în lot. Atât de aproape… A fost foarte trist. Iar părinții simt totul înzecit.
Au fost și greșeli. Să încurce foile unei soluții cu ciornele și să piardă punctele care l-ar fi clasat în lot… Ca parinte încerci să-l încurajezi cât poți ca sa mai creadă că are șanse… A fost trist și anul asta.
Au fost și evenimente neașteptate. Un an de pandemie în care se anulează competițiile. Brusc, toată munca părea inutilă, fără scop, fără rost.
Și, în sfârșit, vine un an în care se întamplă. Încep barajele de calificare. Ți-e frică să și vorbești despre asta. Ți-e frică să speri. Ți-e frică să nu i se întample ceva: Covid, o cădere, o răceala, o zi proastă. Ești într-o stare de amorțeală, de așteptare, de speranțe înnăbușite.
Și vin confirmările, dar tot nu crezi că e aievea. Pâna când… e scris negru pe alb.
Și atunci e o explozie de fericire, care se revarsă din starea de amorțeală în care ai stat, sperând și așteptând. Și în aceste momente realizezi unde a fost momentul de cotitură, ce, dar mai ales cine a determinat tot acest parcurs.
Robert a avut norocul de a întalni la momentul potrivit un mentor, un profesor excepțional, un om cu suflet extraordinar de mare, care l-a îndrumat pâna aici.
Lioara Ivanovici este un profesor excepțional, dar aceste cuvinte nu ilustrează nici pe departe impactul pe care-l are asupra copiilor care au norocul s-o întalnească. Un profesor bun predă materia cu pasiune, astfel încât copiii învață de drag. Un profesor excepțional vede în fiecare potențialul, e atent la ochii fiecarui copil, până citește acolo înțelegerea și sclipirea.
Dar Robert are parte de mult mai mult de-atat. Are un mentor care a crezut întotdeauna în el, fără excepție. A trăit alături de el emoțiile fiecărei competiții la care a participat, i-a oferit încurajare, îndrumare, îi cunoaște punctele tari și punctele slabe, caută soluții pentru punctele slabe, gândește strategii de pregătire. Pentru că asta face profesorul și mentorul Lioara Ivanovici. Și nu doar pentru Robert. Pentru toți copiii care au norocul să se pregatească cu ea.
De-aici a plecat totul. După care au fost: Flavian Georgescu, Dinu Șerbanescu, Cezar Lupu, Radu Bumbăcea și toți profesorii din programul Upper.School for IMC. Profesori excepționali, care au contribuit fiecare la formarea lui Robert și cărora le mulțumim pentru că sunt atât de buni în ceea ce fac.
Pentru că „Locul I se construiește, nu se câștigă”. Și e nevoie de o întreagă echipă pentru a construi un campion.